Posts Tagged ‘atitudine’

Din jungla…

iulie 12, 2012

Parintii mei  m-au invatat foarte putine lucruri: sa fiu cinstita, sa ascult intotdeauna cu capul plecat, sa fac ce mi se spune fara sa pun intrebari, sa salut pe strada un vecin sau o cunostinta.  Cam atat. Din punctul lor de vedere, cam asta iti trebuie sa reusesti in viata. Nu comunicare, nu socializare, nu jocuri de orice natura, nu sport si bineinteles nu muzica. Cand am devenit adolescenta si am inceput sa realizez ca ceva nu functioneaza cum trebuie, mi s-a interzis orice fel de initiativa si relatie. Nu aveam voie sa comunic decat cu colegii de clasa (in timpul orelor de scoala) si cu vecinii prin gard (ca stam la curte, norocosii de noi). Anii au trecut. Incet, incet, fara sa-mi dau seama m-am apucat de invatat serios si de munca si in afara unor relatii de lunga durata cu diversi masculi (care imi deveneau buni prieteni) nu prea ma preocupa altceva. Aveam in continuare in subconstient adanc impregnata ideea ca “oamenii e rai si vrea ceva de la mine” si ca trebuie sa ma feresc de ei.

Am avut mare noroc in ultimii ani ca am dat peste oameni care nu “e rai”, din contra, oameni normali, cu suflet, adevarati prieteni, dar mai ales oameni iubitori si rabdatori cu atitudinea mea “de jungla mea e doar a mea si nu mi-o fura nimenea”.

Cu toate astea, desi am varsta la care o femeie normala (dpdv traditional) ar trebui sa le dea sfaturi propriilor copii adolescenti, sa aiba grija de casa, sa faca mancare si sa planifice vacanta in timp ce isi suna sotul sa-l intrebe daca diseara vrea partida lunara de sex cu lumina stinsa sau nu…ei bine, la varsta asta, eu inca incerc sa-mi rezolv problemele din copilarie…. precum o muiere maltratata de barbatul betiv si violent care nu vrea sa-l paraseasca, nici eu nu reusesc sa  arunc ghimpii astia in cel mai mare tomberon de gunoaie nereciclabile, alaturi de pisici calcate de masini si sobolani  otraviti cu mancarica roz.

Stiti ce e ciudat? Ca si eu, ca si parintii mei, sunt maestra in gasirea scuzelor. Ei, dupa atatia ani in care, nu stiu cum, au recunoscut ca nu m-au crescut cum trebuie, mai ales din cauza saraciei (da, pentru o imbratisare si o incurajare ai nevoie de multi bani!!! ) ar face acelasi lucru…nu ar schimba o secunda din viata lor, ar trai in aceeasi autointitulata si autoimpusa stare de sclavagism insotita de plangeri si invinuiri insinuante la adresa celorlalti… Stiti, dragi parinti sau viitori parinti, unde duce o astfel de atitudine? La crearea unui matur care nu mai stie unde vrea sa fie, care nu-si gaseste locul in societate, la serviciu sau printre prieteni, caruia ii e teama sa faca un pas diferit ca nu cumva sa se intample ceva (bun sau rau), la o infinita teama de nou si la o aproape inexistenta urma de curaj… Din fericire, m-am obisnuit sa ma autoeduc  pentru ca am si eu o bila alba: ambitia…si sunt din ce in ce mai rare momentele astea de impotenta…dar, luati aminte, nu toti copiii sunt puternici!!!


Proiectează un site ca acesta, cu WordPress.com
Începe