Aseara, dupa o conversatie placuta cu o domnisoara care mi-a furnizat probabil ultimele bilete la Amorphis la pret redus, dupa o plimbare in cismigiu si apoi prin h&m, ultima concretizata cu achizitionarea a doua tricouri extrem de banale, dar de care sunt foarte incantata in banalitatea mea, dupa o vizita si o bere cu bongu’ la un adfel saracut, am ajuns la teatru. La scena se juca Noapte americana si pentru ca asa a fost sa fie, am ajuns singura si am avut timp sa studiez un pic oamenii spectatori si timp de o ora, oamenii actori. Pai, hai sa-i iau pe primii in colimator si evident sa-i critic pentru ca asta stiu sa fac cel mai bine….ba pardon, scuze, la dat sfaturi sunt mai buna…in fine, indivizii astia erau imbracati ca de teatru national intr-o zi de sambata seara la premiera vreunei piese numai cu nume mari, urmata de un cocktail simandicos… dar nu m-a deranjat vestimentatia lor, nu dau doi bani pe toalele oamenilor, dar dau mai multi pe atitudinea purtatorilor de pantofi de lac, a cravatelor si a mai stiu eu caror accesorii opulente. Piesa a durat o ora fix, ei bine, tot o ora fix dornicii astia de cultura s-au foit, au scartait, au ragait, au vorbit la telefon…da, da…nu numai ca nu si-au inchis telefoanele, ba chiar au si vorbit, fara nicio jena, au scapat cesti cu ceai pe jos, au desfacut sticle de tuborg, au desfacut bomboane fosnitoare…
Evident, cei din a doua categorie, oamenii actori, au incercat sa se poarte cu profesionalism, au jucat in continuare… bravo lor, asta da rabdare si toleranta…
Aaaa, mi-am amintit si de domnisoara draguta care in inocenta ei i-a spus prietenului ca nu a inteles nimic, destul de tare cat sa auda si altii… el s-a rusinat, a privit in jur sa vada in fata cator oameni s-a facut de cacat si ne-am intalnit privirile…i-am zambit complice iar el mi-a raspuns cu un zambet trist…
Multzam 