A muri sanatos sau nu…

In ultimii doi ani m-am tot confruntat cu diverse probleme de sanatate. Unii, medici sau pacienti trecuti prin greutati mari, ar zice ca au fost banale, pentru mine au fost importante, in conditiile in care in afara de raceli simple nu am avut nimic pana la 30 de ani …apoi, cu varsta si cu tot felul de probleme interioare (pentru ca oricat ne place sa credem ca raul vine din exterior, nu e chiar asa) au aparut si neplacerile…griji, bani cheltuiti pe doctori si medicamente, timp, ore invoite de la serviciu (noroc ca am o sefa extraordinara) si nu in ultimul rand search pe google…Avem senzatia ca totul e acolo, ca el ne poate raspunde la toate intrebarile, dar riscul cel mai mare e sa te autodiagnostichezi gresit si mai ales sa urmezi un tratament care nu se potriveste… In timp, m-am controlat si nu am cautat pe net decat dupa ce aflam ce boala am comparand oarecum spusele doctorilor cu ceea ce gaseam acolo… Ma gandesc chiar ca daca se va intampla sa am o boala grava, grava…nici macar nu vreau sa stiu ca o am… oricum nu as urma tratamente dureroase si cu efecte secundare groaznice…

Inceput de saptamana

Desi saptamana asta a inceput promitator, cu o zi de concediu, de fapt in primele ore aveam intentia de a spune ca sunt in a patra zi de week-end, nu a continuat deloc in acelasi ritm. In primul rand, ziua de luni s-a cam dus naibii cu tot felul de treburi prin casa, calcat tricouri si camasi, descarcat niste filme si muzica si cam atat, poate doar baia fierbinte m-a scos din monotonie. Marti am luat o de la capat cu sclavia si au inceput si vestile mai putin bune: fata de 28 de ani a unui coleg a decedat dupa mai multe luni de suferinta. Nu pot si nici nu vreau sa incerc sa inteleg si sa simt ce simte un parinte cand isi vede copilul mort, indiferent de cauze…este impotriva firii, este poate cel mai dureros si neputincios sentiment. Asta ar fi un moment potrivit sa amintesc de saracia si nesimtirea din spitale, de umilinta pe care trebuie sa o suporte bolnavii si de toate lucrurile pe care trebuie sa le cumpere pacientii atunci cand se interneaza in spital, cum ar fi solutii perfuzabile, ace, tifon, spirt, medicamente, aproape tot este cumparat de cei suferind. De aici concluzionam ca toti banii pe care noi ii achitam sub forma de contributii, reprezinta chiria pentru patul din salon, eventual o mica atentie si un serviciu sumar din partea cadrelor medicale.

Mai pe seara ajung la iguana, care se pregatea pentru urmatoarele 3-4 zile de “fara apa calda si caldura” pentru ca s-a spart o teava pe undeva si inca nu se stie unde, “se cauta”… singura, poate se gaseste….tot singura… Astfel ca bebelu’ dadea semne de muci si bineinteles de o stare de disconfort care il impiedica sa manance, sa doarma, sa se joace si sa alerge prin casa… Plec de la ei si incerc sa ajung acasa…da, daca am pe unde, toata zona Timisoara, Razoare, Academia Militara, Kogalniceanu, Universitate, full de indivizi care isi folosesc masinile pe post de umbrela. Bai, (exact! Bai) ai masina care ajunge la 200km/h si tu o conduci pe o strada aglomerata, umeda cu doar 5 km/h si daca te-ai gandi un pic la fundul in continua deformare, ti-ai lua rucsacul, umbrela si ai lua-o pe jos…sau chiar… de bicicleta ai auzit??? Motiv pentru care am facut ore pana acasa. A fost frumos, m-am uitat pe geamul murdar al autobuzului la soferi nervosi, la pietoni stropiti din cap pana’n picioare, la copii trasi de bunicutze stresate care probabil isi spuneau in minte ca nu era obligatoriu ca nepotica sa se apuce de pian sau nepotelul de inot…ar fi stat si ea acasa, in fata televizorului sau crosetand un fular. Foarte frumos…Dar asta m-a pregatit pentru miercuri, cand planurile mele de dimineata nu s-au mai potrivit cu vestile de la pranz si cu nici cu actiunile de seara… Felix e bolnavioara, o alta veste trista, are foarte multi ani, iar de cateva zile e apatica, nu mananca si stapana nu prea se mai intelege cu ea si pentru ca poate este un catel foarte simtitor, are oroare sa mearga la medic…stie ea ceva… Am decis sa ma duc direct acasa, proasta inspiratie, asta mi-a furat 2 ore juma din viata sau mai bine zis, mi-a oferit 2 ore juma de lectura…Soimul ratacitor – Glenway Wescott – lecturat acasa, in fotoliu, sub o pilota groasa si o ciocolata calda in cana imensa primita cadou de la niste fosti prieteni, nu m-ar fi dat pe spate, dar citit in troleibuzul 66, cu care deja ma simteam inrudita de cat am stat impreuna, a fost un roman perfect. Acasa am avut o si mai proasta inspiratie, sa vad Stalker de Tarkovski. Atmosfera din film, sau cel putin din cele 40 de minute cat l-am urmarit, m-a facut sa cred ca si foarte laudatul regizor rus  a trait  mult prin zone cu temperaturi scazute, ploioase, cu mult noroi si saracie lucie… Ar fi trebuit sa vad simbolurile, cum mi-au recomandat Catalin – Treci-Acasa si Dragos, doi prieteni pasionati de filme, dar pentru mine nu a fost decat un moment deprimant…bine ca nu m-a tinut mult… Azi, joi, nu ma simt extraodinar, imi tiuie urechile si am palpitatii, probabil lipsa de cafea incepe sa isi faca de cap…dar diseara mergem la concert RUST, in Mojo…sau cel putin asta e planul… Restul saptamanii, in episodul urmator…