De ce pizza pe viata??? D’AIA!!!

Salut! Eu sunt Lingurica! Probabil va amintiti de mine de pe vremea cand multzam scria mai mult si se hotarase sa faca un serial care sa ma aiba pe mine drept personaj principal. Nu s-a tinut de cuvant, sper sa fie doar o perioada trecatoare si sa revina la ganduri mai creative…Pana una alta, am luat eu tastatura pe genunchii mei batrani, am exersat un pic, mi-am dat seama cum e cu enteru’, cu delu si ctr A cand vreau sa selectez tot textul si m-am apucat sa scriu un pic despre viata. De ce tocmai despre viata? Pentru ca in peregrinarile mele prin lumea bloggerilor am ajuns la Simona Tache care organizeaza un concurs. Eu nu prea particip la concursuri, toata viata am muncit si inca o mai fac, desi am iesit la pensie dupa 40 de ani de munca… acum muncesc la negru, doar nu am innebunit sa platesc alte impozite statului asta nenorocit…Dar la concursul asta chiar vreau sa castig…deci, nu va vine sa credeti, mie inca mi-e greu: pizza pe viata de la Zaza pizza…o sa am parte de 5 pizza / luna /viata si nu numai eu, ci si un comentator al acestui articol…pai nu cred ca am mancat atata pizza nici eu, nici neamul meu pana la verii de gradu doi toata viata…cum ar fi?? As face ce le-ar fi placut copiilor mei sa faca toata adolescenta si tineretea lor si eu nu le-am dat voie…Sa isi aduca prietenii acasa la noi, sa punem filme, sa bem bere si sa mancam pizza, sa comentam si sa glumim pana dimineata si cand ne trezim sa o luam de la capat (ar fi fost varianta gratar, dar daca a aparut concursul asta, ramanem la pizza, mai ales ca e de la zaza…Sa revenim, trebuia sa scriu de viata…off, pai nu prea stiu eu cu ce se mananca viata asta…am intrat in randul lumii pentru ca asa faceau toti, am plecat de acasa pentru ca nu-i mai suportam pe ai mei si nu mai aveam chef sa ma puna sa muncesc pamantul, sa fac treaba prin casa, sa ii ajut intr-un cuvant…(si ca o ironie a sortii sau o dovada a inteligentei mele, eu asta am facut cu copiii mei –  i-am pus la treaba si cred ca le-a placut, ca acum,  in vremurile astea de criza, nu mai vor sa plece de langa mine…cica nu au unde, ca nu au bani sa isi cumpere casa, ca nu au nici macar sa plateasca o chirie, dar eu nu ii cred…mi se pare ciudat, ca de cate ori m-au intrebat, tata de ce nu am voie la film cu colegii sau tata de ce nu accepti sa fac meditatii cu profa de romana, mi le da gratis, cica am talent eu le-am raspuns clar D’AIA!!! E, cred eu, cel mai inteligent raspuns, unul pe care orice parinte ar trebui sa il dea copiilor sai, tocmai ca acestia sa invete singuri-singurei care e treaba cu viata, nu sa ii ajut eu sa treaca de lucrurile grele, de lacrimile esecurilor, de limitele impuse de lipsa banilor, de lipsa prietenilor care ii paraseau ca nu ii lasam eu cu ei… Viata, ce-i viata pana la urma? Fiecare o avem pe cea pe care o meritam dar mai ales pe cea pe care ne-o construim singuri …nici nevasta care ne calca, ne face de mancare, ne spala; nici copiii supusi pentru ca asa i-am crescut, nici cateii carora le dau ciocolata desi stiu clar ca nu au voie, dar parca prea se uita la mine cu ochii umezi (intre noi fie vorba imi sunt mai dragi si ii alint mai mult decat mi-am alintat copiii)…asta-i viata…o chestie trecatoare, dar uite ca trag si o concluzie din creierul meu de lingurica: memoria e cea mai importanta, daca reusesti sa iti amintesti toate aventurile, toate placerile si neplacerile vietii, toti oamenii pe care i-ai cunoscut si de la care ai avut ceva de invatat sau pentru care ai fost tu insuti maestru, atunci poti spune ca viata merita traita in orice moment chiar si la batranete…